Ca să fim ca El, ca să ajungem la statura de identificare cu Hristos e cale lungă … Și nu e ușor. El ne poartă prin văi, ne duce până la frângere. Ne poartă și pe munte ca să experimentam trăiri frumoase.

Trebuie să înțelegem că suntem chemați să ducem crucea. Și de multe ori cădem, o ducem târâş, o aruncăm. Dar El o ia de jos, ne șterge lacrimile, ne-o pune în mână . Și continuăm să o ducem. Toate acestea ca să vedem că viața pe munte nu trebuie tratată cu superficialitate, nici după cheful nostru. Viața pe munte trebuie trăită cu adevărat.

Dacă nu urci muntele in genunchi, nu te vei bucura cu adevărat de frumusețea de sus. Durerile ne vor aminti mereu că trebuie sa prețuim timpul pe munte.

Cine a spus ca va fi ușor? Cine a spus ca nu va durea!? Ooo, ba da, doare, și doare tare frângerea. În mâna Olarului doare, curg lacrimi, dor genunchii. Dar rezultatul e așa frumos! Când ne dăm seama că Hristos ne-a frânt ca să facă din noi cea mai bună variantă a noastră, nu mai contează nimic. Uităm de rani..

Am coborât spre casa olarului şi iată că el făcea o lucrare pe roată. Însă vasul de lut pe care îl făcea olarul s-a stricat în mâna lui. Atunci el a făcut un alt vas, aşa cum i-a plăcut lui să-l facă. (Ieremia 18: 3,4)

Dar până la rezultatul final e cale lungă .. El îndepărtează toate impuritățile, un proces dureros care, de multe ori, ne face să regresăm. Ajungem să Îl tragem la răspundere pe Dumnezeul nostru și să ne întrebam „până când, Doamne?” Să disperăm până la renunțare. Și atunci El mai ia puțin mâna, ne încurajează, ne ridică, ne mângâie. Abia apoi devenim conștienți că trebuie să ajungem puternici și nu putem altfel decât frământați.

Când realizăm intenția Lui de a ne sfinți, îi cerem noi frângere. Pentru eul nostru. Pentru tot ce este pervertit.

Frângerea ne va face să știm ce înseamnă să stăm în prezența Mielului. El a trecut prin dureri, a experimentat cea mai înaltă treaptă a disprețului. A rezistat. A continuat. A nădăjduit în Tatăl Ceresc. Noi de ce am renunța? De ce am sta acolo jos? El ne ia de mână. Nu ne lasă singuri. Și nu ne lasă să purtăm mai mult decât putem duce.

Așa că, nu renunța. Ridică-te, pune mâna în mâna Lui și continuă! Dacă nu mai poți călca, atunci mergi în genunchi, lasă-L pe El să te poarte pe brațe. O să avem de urcat munți, de coborât în văi, dar nimic, nimic nu se compară cu mirosul de Cer. Ranile vor deveni doar o amintire și un motiv în plus de a sta cu El.

Acolo, în Valea de suspine, învățăm să fim bucuroși pentru că atunci când privim frângerea cu alți ochi, o biruim. Când privim în viitor, prezentul nu mai apasă așa de tare.

Frângerea duce la bucuria desăvârșită. Suferința înnobilează și transformă nisipul în Stâncă…

• Dacă v-a încurajat acest articol, puteți citi și articolul Suntem prea oameni.
• Pentru mai multe detalii, puteți accesa pagina noastră de Facebook.